energie din munte

Imi place ca orice tura la munte sa treaca prin padure. Probabil ca si aici are legatura cu mediul din care provii. Ca daca te nasteai in desert sau langa ocean erai legat de ele.
Ma gandesc ca e tare greu sa desprinzi omul din mediul (pamantul) din care-si trage "seva" . Si uneori cred ca ne legam mai tare de pamant decat ar trebui, ... desi o mare parte din ce inseamna "noi" (mai exact o treime) apartine lui (pamantului). Cu toate astea voi face tot posibilul sa nu-i acord mai mult de o treime din timp si din energie acelei parti din noi care cere in mod evident mai mult decat merita. In plus cine afirma ca nu-i ofera acea treime, se insala si in realitate ofera mai mult.
Si cumva incerc sa le impletesc si nu sa le separ. Daca in om ele sunt armonios impletite, banuiesc ca incercarea multora de a le separa brusc se soldeaza cu esec. Consider ca nu este necesara separarea (de altfel este si imposibila) ci mai de graba inversarea prioritatilor (fata de cele cu care am fost/ suntem obisnuiti).
Uneori este esential sa ne reamintim ca nu "lucrurile" care striga cel mai tare (in viata noastra) sunt cele mai urgente si nici cele mai importante. Pe asta o stiu de la cursul de prim ajutor unde invatam ca nu totdeauna cine zbriara cel mai tare este in starea cea mai grava si ca ranitii trebuie evaluati cu atentie, iar prioritar este cel a carui viata este in pericol imediat.
Ca sa inchei mica paranteaza am plecat la munte dar cu gandul nu la pamant ci la cer.

 Si urc pana in zona in care vad crestele, unde copacii n-au urcat si lacul cu apa aia rece oglindeste luna in noptile senine.
Io merg cu cortul sau fara, oriunde, oricand. Am auzit aberatii cum ca nu-i voie .
Nu-i rau, pentru ca sunt destui care pe langa galagia ce o fac mai lasa si mizeria in masiv. Insa sa imi interzici sa campez pentru o singura noapte intr-un loc este absurd. Practic n-ai sa vezi nici o urma unde am campat , chiar si iarba dupa prima ploaie isi revine .
Si nebunia este ca mie imi interzici, dar in acelasi timp sunt stane acolo si turme mari de oi si ciobani care fac focul cand si unde vor si arunca peturi si pachete de tigari.
Io cu ei n-am treaba, dar nici pe tine sa nu te aud ca imi interzici sa pun cortu, cand stii ca vin doar rar in munte. Este aberant si totodata nedrept, pentru ca aplici legea numa cand vrei in functie de anumite criterii pe care numa tu le stii.
Daca tu dai legi proaste si altu le aplica preferential, sa nu te astepti la mare lucru.
In plus io te stiu ca nu esti om de munte si ca nu ai nici o treaba cu asta. Tu doar faci bani pe spatele altora si ocupi locul cuiva competent, dar care n-are "cunostintele" tale (nu in domeniu, ci in politica ! ).
Revin la ce-i frumos si ala-i muntele.

Merg dupa principiul - "umblu cat si pe unde doresc" , iar noaptea dorm unde ma prinde intunericul sau vad loc potrivit. La lasarea intunericului pun cortul si la ivirea zorilor il ridic . E rau ceva in asta , strica somnul meu pacea muntelui ?
Exagerezi, ... si mai rau, nici tu nu crezi ce spui, ... mai bine zis nu cunosti. Pacat ca preluam obiceiul de la cine nu trebuie (nu vreau sa amintesc tarile cu proaste obiceiuri), ca la aia n-ai voie sa campezi, aia nu-s oameni de munte, is numa "dupa bani", sa te cazezi la ei si sa bei berea lor (deja poate banuiesti de cine-i vorba, ... sau poate nu). Dar aia n-are nimic de-a face cu o iesire frumoasa in natura.
La nordici nu-i asa, aia is mai civilizati. La ei poti campa si refugiile sunt gratuite si mult mai bine amenajate si mai curate. Deci iara constat ca am luat ce era mai prost de la occident, in loc sa luam bunul simt si educatia potrivita.

Si e interesant cum isi fac ciobanii adapost atata de putin pretentios.
Seara am vazut turmele cum coborau pe grohotis si am iesit afara sa vad apusul pe fondul muzical asigurat de behaiturile oilor, latratul cainilor , pasarele cu finute ciripeli si cativa corbi croncanind.

Iau arzator la mine totdeauna, ori ca-i pe gaz ori ca-i pe benzina. Insa ori de cate ori am ocazia sa gatesc la foc de lemne profit. O vatra era deja acolo si lemn uscat in preajma. Cateva surcele aveam nevoie atata tot. Dar atmosfera e alta pe inserat, cu focul langa.

Imaginea norilor oglindita pe lac,in racoarea serii, e ceva veritabil. Insa ceaiul si caldura molcuta a focului cu lumina plapanda si variabila creaza un moment ideal pentru a absorbi pace si de a-ti cerceta inima.

Pana la o anumita altitudine domneste jneapanul, dar mai sus nu poa' sa urce.
Aici in vantu din creste, la momentul potrivit apar florile cu miresme si culori deosebite ce sensibilizeaza simturile launtrice ale oricui doreste sa se deschida un pic.

Si nu rareori ma gandesc ca dincolo de alte aspecte merita sa urc in munte ca sa admir adancimea si largimea vailor, inaltimea varfurilor, dar mai ales frumusetea lacurilor, care in masivul asta as zice ca-s cele mai numeroase.

In muntele cu cei mai multi bolovani,cand vezi iarba iti odihnesti ochii. Aici urca turmele dimineata cu pastor si caini si coboara inainte de lasarea serii.

Pe noi apusul ne priveste in coama. Si noi il urmarim ca nu cumva sa-l pierdem . Nu exista doua la fel cum nu sunt doua rasarituri de soare la fel.

In putina lumina care ne-a ramas, coboram pe piciorul abrupt al muntelui, pe cararea ce ne-o alegem cu ochiul, ca marcaj paici nu-i.
Luna vine sa ne dea lumina ca de lumanare, calda si placuta, suficient ca sa ajungem la loc de odihna.

 

Nu ne grabim sa deschidem ochii, ca dupa ce ii inchizi tarziu , parca tarziu ai vrea sa-i deschizi. Insa soarele are cu noi alt plan.

Totdeauna am considerat ca a sta in cort ziua pe vreme buna este dincolo de orice , o performanta (io ma incint prea tare, nu stiu altii).

Aici lacuri nascute din izvoare "coloreaza gradina" si elibereaza paraie . Apa rece pe piele invioreaza si aduce senzatia de tarie si sanatate si pentru oricine.
Imi place ca si coborarea sa fie prin zonele prin care nu am umblat sau macar prin care nu s-a umblat de mult , de preferinta fara poteca sau macar cu poteca veche ciobaneasca.
In padure gasesc refugiu (adapost) mai peste tot si daca am si apa langa e ceea ce numesc eu confort.

Unii insa au o imagine mai pretentioasa in ceea ce priveste confortul :)) . Amu nu ma intreba cum o ajuns fotoliu acolo in padure.
De fapt e pe marginea unui drum forestier, imediat dupa coborarea din "picior".

Lasand la o parte canapelele si fotoliile fara absolut nici un regret, gasim loc plat pe iarba moale.
Aici la foc din lemn de fag gatim si ne incazim seara, cand aerul rece coboara pe vai.
Si imi aduc aminte de padure si mi se face dor de o tura (totdeauna mi se face dor de o tura la padure, de cele mai multe ori chiar in timp ce ma intorc spre casa dintr-o astfel de drumetie).
Sa mergi insotit de cineva poate fi un lucru potrivit sau nu, in functie de persoana pe care o ai alaturi (ii valabil si in dreptul lui - asta-i pentru care crede ca el e mai bun ca altu :)) ) .
Eu zic (si rar zic asta ca ies in mare parte singur) ca mi-a facut placere compania lui si discutiile folositoare.
Muntele e mediul in care omul devine sincer vrea nu vrea, prin situatiile care se ivesc. Daca vrei sa cunosti o anumita fata a unui om il poti scoate in munte.
In rest e si mediul potrivit in care sa te cunosti pe tine. Dar mai folositor de atat -  este si mediul in care il poti cunoaste pe Cel ce l-a creat si pe tine la fel.
Descopar iarasi esenta si o ridic pe o inaltime ca sa se vada de la departare.
Astfel inchei spunand ca altadata :
"Daca ceea ce traiesti, vezi, faci, simti, in trup (prin si cu trupul) nu rezoneaza in spiritul tau, nu ai in final nici un folos de ele" ,
Pentru cine se intreaba ce e spiritul omului, raspund simplu. -  Nu-ti face griji, unii nu stiu nici ce-i pancreasul si ce rol are (totusi asta nu inseamna ca nu exista).
Ii pacat cand te aflii in fata unui loc frumos sa nu incerci sa-l percepi cu toate (cat mai multe ) simturile.