de la arbore la lingura, apoi iar la naTURA

Inainte ca lingura de lemn sa arate asa cum o stim, trebuie sa treaca printr-o serie intreaga de intamplari si evenimente.
Acea samanta cazuta, care cu greu s-a prins in solul nisipos sau stancos a plesnit, lasand sa rasara acolo ceva.
Asa s-a nascut puietele.
Multi puieti au fost la inceput, multi frati a avut al nostru, ...
Unii insa s-au uscat, altii s-au rupt din cauza zapezilor ori au fost calcati in picioare de animalele padurii, poate mancati.
Altii din lipsa de lumina ori din cauza vreunor daunatori n-au supravietuit.
E, dar acum ca a crescut, are de infruntat alte si alte pericole. Vanturile tari, lovesc mai puternic in el. Acum, nu mai e "zvelt", e mai zdravand, dar si mai rigid.
Daca reuseste sa scape neatins de sculele taietoare ale oamenilor padurii (taietorii de lemne), totusi ramane expus la trasnete, zapezi care-i incarca coroana peste masura, dincolo de cat poate sa suporte. Daca ploua mult, pamantul se imbiba, iar radacinile n-au putut patrunde adanc din cauza stancilor de sub pamant, copacul va iesi cu tot cu radacici si va cadea cu zgomot si
cutremur.
Vantul cu suflu aprig si indelung, rupe pe cei mijlocii si cateodata chiar pe cei tari.
Imi amintesc cum la o tura de alergare, venind prin padurile din Muntii Aninei, deodata a inceput sa sufle si sa miste copacii pana intracolo incat sa-i rupa. Alergam cu inima cat un purice, cu ochii mari si speranta ca voi apuca sa ma feresc din calea lui. Am vazut in dreapta mea un modid imens, care s-a rupt ca un bat , dar a cazut ca un avion. A mai rupt cate ceva in calea lui. Eram abia la inceputul traseului, ...
Arborele nostru, abia ce a crescut mare si sanatos, fiind suficient de puternic si bine plasat, totusi trebuie sa mai indeplineasca o conditie, sa cada, abia acum.
Un copac matur are lemnul cel mai bun. Dar copacii maturi nu cad des si nici usor.
Asta nu insemna sa ne dorim ca el sa cada doar ca noi sa cioplim in el.
Dar daca totusi se intampla, si se intampla, atunci e bine sa fi acolo sa-ti iei, ca in 2 ani e gata, intra caria si apa in el si-l compromit.
El trebuie sa nu fie cazut demult, sa nu fie nici verde, dar nici putred. Sa fie uscat sau macar semiuscat.
Intai ai munca de fierastrau.
Apoi incepi si-ti alegi. Fie despici trunchiul si scoti, fie iei cate-o creanga groasa, fie ambele, ca poate faci mai multe linguri.
Butucul il crap in doua. Curat, netezesc, apoi desenez. Merg (cioplesc) dupa forma desenata, munca de topor.
Cand termini cu toporul si-l pui jos, nu-l mai iei inapoi, incepi cu cutitul. Intai cu ala mare, apoi cu al mic (pentru detalii, finete).
Scobesti interiorul, fie cu o dalta concava, fie cu o scoaba (nu-i aia de dulgheri, ci e un cutit cu lama incovoiata).
Finisarea dureaza ore si o fac cu hartie abraziva, incepand de la cele dure, pana la cele mai fine.
Apoi o lustruiesc chiar si cu o bucata de piele.
Gaura pentru snurul din capatul cozii o fac cu o tija inrosita la foc.
Snurul este o fasie din piele simpla sau impletita.
La sfarsit fie imersez lingura in ulei (comestibil), fie aplic ulei de mai multe ori.
Ii fac si husa din piele care cred ca i se potriveste. Masor, tai , apoi o cos tot cu fasii de piele. Gauresc husa cu varful de la cutit si indes fasiile din piele fie cu un ac din lemn, fie cu un varf metalic.
E adevarat, dureaza mult pana ce iese lingura, dar cand e gata, ai o lingura unica, una cu personalitate.
In plus este si suficient de rezistenta sa te tina o lunga perioada de timp.
Acum ca e gata si e ta, ori de cate ori o vei lua cu tine in natura ,te va face sa te simti mai aproape, mai integrat, in mediul pe care-l indragesti.
Acum sti si de unde provine si cum s-a nascut lingura de lemn.