multumesc

Stiu ca pentru multi suna plictisitor cuvantu asta, dar io zic altceva. Cine se satura de multumit, sa nu uite ca intai va trebui sa se sature de primit.
Atitudinea recunoscatoare, multumitoare nu este ceva ce tine doar de datoria fiecaruia din noi ci e pur si simplu rezultatul final al unui act incheiat si marcheaza inceputul urmatorului act. Daca vrei sa zic mai curat, multumirea asigura continuitatea.
Atentie, nu face confuzie intre a fi multumit si a te complace in ceva din care ar trebui sa iesi sau unde n-ar trebui sa fi.
Daca ar fi sa fac un rezumat pe anu asta, ... mi-ar fi greu, ca io cam uit detaliile destul de repede. Si nu am nici bunul obicei de a-mi nota.
Dar am priceput totusi un lucru valoros. Anume ca daca vrei sa iasa lingura, tre sa treaca cutitu pe la ea.
Fara efort nu poti dobandi ceva. Daca pentru a avea un trup sanatos e nevoie de un echilibru intre miscare, odihna, alimentatie (si astea doar asa la suprafata), pentru sufletu omului e mult mai mult de atat.
Daca omul trupesc din tine are nevoie de ingrijire si antrenament pentru a da randament, tot asa si omul intelectual. Daca nu hranesti intelectul acesta se va atrofia. Daca nu hranesti spiritul il vei uita acolo undeva, nici nu mai stii unde si daca mai exista.
Fara exercitiu si disciplina nici macar trupul nu poate functiona bine, dar mai intelectul .
Si am observat ca noi lenesii, vrem ca toate sa vina "natural" cum obisnuim sa zicem (adica fara sa depunem vreun efort). In vreme ce natural inseamna cu totul altceva. Daca ar fi sa urmarim natura, n-ar fi greu sa observam cata munca este depusa pentru ceva cat de mic.
Ca sa iasa ceva bun tre sa tragi. A neglija un singur aspect, are ca rezultat daramarea intregii cladiri (a propriei tale fiinte). Atata vreme cat iti neglijezi omul spiritual din tine, crezand ca poti trai bine fara el, e ca si cum ai vrea sa folosesti ambele brate, dar unul ti l-ai legat chiar tu la spate.
A neglija omul intelectual din tine , hranindu-l cu porcarii si suprasolicitandu-l cu nimicuri, dar privandu-l de la ce ar putea sa-l creasca, este o atitudine la fel de sinucigasa ca prima .
Dar ce zic eu aici, cand foarte multi din noi neglijam si trupul si ne purtam cu el mai rau decat cu un dusman. In loc de hrana buna (care include in primul rand aerul curat) primeste fum si bauturi otravitoare, solutii chimice si tot felul de magarii sintetice care n-au absolut nimic de-a face cu hrana sanatoasa. In loc de miscare sanatoasa, viata activa, munca echilibrata, el primeste ori suprasolicitare ori repaus total.
Si nu vorbesc de situatiile in care n-ai de ales ci de cele in care putem alege, dar ne-am ales ca sfetnici lenea si ignoranta.
In concluzie am invatat ca fara sa vrei si sa depui efort, de la sine nu se intampla ceva bun, dar se darama si ce a fost facut .
A vedea putin si in ceata uneori e mai periculos decat a nu vedea nimic, chiar si din simplu fapt ca iti distorsioneaza vizunea asupra realitatii si te indruma catre o directie periculoasa si uneori sinucigasa.
Pe de alta parte a astepta sa se limpezeasca apele tulburi si ceata groasa ce invaluie crestele, poate dura mai mult decat timpul care ne-a fost alocat.
Intre cele doua ganduri ne miscam multi dintre noi. Sa actionam in semi sau inconstienta de cauza sau sa asteptam pana ce cunoastem detaliile ?
Aici am priceput ca intelepciunea are de-a face dincolo de alegerea momementului potrivit, cu alegerea GHIDULUI potrivit (sau cum se zicea pe vremuri si-mi place sa aud - Calauza) .
Exact cum o lingura buna nu iasa fara munca, nici caracterul unui om nu se modeleaza fara efort. De la sine nu poti fi nici drept, nici iubitor.
Io n-am ce sa zic decat ca multumesc lui Dumnezeu (cel in care tu poate nu crezi, dar care crede El in tine, vorba lu Nicolae Steinhardt ) pentru clipele de pace din tara si din familie. Noi care nu am prins razboiul, nu cunoastem adevarata semnificatie a pacii. Dar daca nu suntem ignoranti putem sa ne-o imaginam.
Pentru sanatatea celor din familie, a celor apropiati si a ta, tot lui Dumnezeu ii multumesc.
Aici ca in orice e o chestiune de alegere. Unu are dumnezeul lui - stapanul (reprezentat de banii lui, posesiuni materiale, de relatii, poate de el insusi, de un prieten ori membru de familie, o institutie, alcoolul, drogurile,etc) , dar fiecare  indierent ca realizeaza sau nu, ca recunoaste sau nu, are ceva pe ce se bazeaza si ceva caruia ii slujeste prin ganduri, actiuni, resurse, dorinte.
De unde se nasc vorbele :  "am avut noroc, intamplarea a facut ca , unde merge toata lumea merg si io, ... "
Am ales sa cred (ce pentru unii e considerata naivitate) ca natura in care merg si locurile in care ma misc, care ne include si pe noi , toate sunt rezultatul unei munci bine gandite ale Marelui Mester.
In viata sunt multe examene, pe unele le trecem, pe altele le picam. Mergem mai departe, dar rezultatul fiecaruia din ele ne-a modelat si ne-a afectat directia de mers. Orice conteaza, chiar daca nu orice are aceeasi semnificatie si importanta.
Clipa cu clipa se aduna zilele si cu ele anii. In combinatia de amintiri si evenimente ne formam o perspectiva asupra a tot ce ne inconjoara.
Pasim in clipa urmatoare cu nadejdea ca ce am planuit se infatuieste si vedem cu ochii trecutului (imaginile precedente) momentul urmator sau cel putin asa credem ca vedem.
Asta imi aduce aminte de intamplarea cu Paduraru (Vali) si cu fratele meu :)) .Cand eram io mai mic si ei mai tineri, inainte sa existe la noi notiunea de lanterna frontala, Paduraru avea o lanterna dinaia chinezeasca si George avea si el cred ceva pacolo.
In lanternele alea bateriile se gatau in vreo ora , maxim una jumate, iar becurile se ardeau frecvent.
Io in buzunar pastram si cate 3-4 beculete si aveam oricand la mine cel putin un rand de baterii de schimb si inca o sursa de lumina, ei nu :)) . Noi n-am fost speologi asa ca nu aveam notiunea de echipament de protectie, lampi cu carbit, etc. Am mai vazut si auzit, dar la momentu ala nu aveam nicicare si nici nu simteam nevoia :)) ).
Au intrat intr-o pestera. Galeriile erau pe mai multe nivele si pe jos nu era chiar poteca, ci era destul de accidentat si erau si gropi, dintre care unele mari. Galeriile nu era inalte peste tot asa ca pe langa ca te uitai pe unde calci, mereai si aplecat sa nu dai cu capu.
 Dupa o vreme una din lanterne a cedat. Au hotarat sa se intoarca. La scurt timp s-a dus si cealalta.
Acum erau in pestera , nici ei nu stiau exact cam pe unde si fara lanterne. Paduraru scoate o bricheta din buzunar. Cred ca aveau si ceva lumanare mica la ei. Nu peste multa vreme se consuma si aia. Evident ei se grabeau cata vreme mai vedeau ceva. Dar cand s-a terminat si lumanarea, le-a ramas doar gazul din bricheta.
In pestera aia se umbla ore, nu minute, asa ca dupa o vreme s-a terminat si gazul din bricheta.
Nu stiu ce ar fi facut altii, dar ei erau o idee mai relaxati ca multi din ziua de azi.
Trageau cate-o scanteie (ca nu existau decat brichete cu piatra in vremea aia, asta zic ca a fost marele avantaj) si inaintau rapid doar pe baza imaginii intiparite de la "blitu" ala.
Si abia acu am ajuns la ideea de baza, comparatia de care aminteam mai sus. Anume ca la un moment dat fratele meu zice:
" stai asa, nu mai traba scanteie, ca io vad si fara, mi so format vederea" =)) . Si chiar explica si arata cu degetul anumite formatiuni. Evident ca ele nu erau reale in prezent, ci reprezentau  doar imaginea trecuta de la ultima scanteie, ca a ramas intiparita in minte ca o poza.
Exact asa facem si noi cand "vedem" viitorul si evenimentele ce au sa se intample. Privim in viitor cu imaginea din trecut. Asta-i singura "unealta" pe care cei mai multi dintre noi o avem. Insa nu este cel mai intelept lucru si in nici un caz nu e ceva pe care sa ne putem baza oricand.
In cele din urma cei doi au iesit afara din pestera, chiar daca a trebui sa mai dea cu capu si spatele in cate ceva pacolo, iar realitatea le-a dovedit ca imaginea scanteii din trecut nu le-a luminat urmatoarii metrii. Pentru fiecare etapa de deplasare era nevoie de o noua scanteie. Trageau cate una, mereau un pic si se opreau. Mai una, mai cativa metrii si tot asa. George mi-a povestit ca la un moment dat a simtit gol sub el si era sa se prabuseasca, iar cel mai rau era ca nu stia nici cat si nici in ce se va infige.
Suna interesant asa in povestire, dar faptul ca nu le-a sarit piatra de la bricheta si ca nu s-a consumat pana ce au reusit sa ajunga la lumina este o minune.
A fost un an bun, atata vreme cat dorim sa ne amintim si sa conturam aspectele pozitive din el.
De asemenea iti multumesc tie pentru orice corectie si gand bun pe care mi le-ai adresat.
Celor cu care am alergat impreuna le doresc numa bine si sa ne vedem in continuare, sa alergam si la propriu si la figurat atat si atunci cand se poate.
Stiu ca pentru cei mai multi alergarea de orice fel trebuie sa aiba o tinta, dar io am inteles ca pe langa tinta, nu pot neglija placerea alergarii si compania celui langa care alerg . Sunt multe de invatat intr-o viata de alergat si cu siguranta ca TINTA nu se confunda cu micile tinte din timpul alergarii.
La modul figurat viata trece la fel de rapid ca o tura de alergare. Frumoasa sau nu, grea sau foarte grea, cand esti aproape de final , nici n-a fost asa de lunga cum credeai.
Aceeasi LINISTE ca si anul trecut iti doresc si anu asta care incepe, nu linistea aia inconstienta a celui ce nu "aude" ci a celui aude si nu se ingrijoreaza , a celui ce stie ca e peste puterile lui sa vada unde nu poate si care stie ca nu e intelept sa se ingrijoreze pentru lucrurile ce nu le poate schimba.
Numa bine.