sâmbătă, 11 iunie 2022

ARC TRADIȚIONAL - mișcarea de azi

         









- progresăm așa încet-încet

Astăzi a fost încă o zi plină în care am reușit să cuprindem foarte multe aspecte din tragerea mediteraneană.
Nu știu când reușim să ne prindem iarăși, dar până atunci, sigur aveți multă temă de casă 🏹
În imagini sunte redate doar câteva din multitudinea de exerciții pe care le-am acoperit în cele 6 ore de antrenament.
Cert este că acești tineri încep să formeze o trupă simpatică de arcași, chiar aici în vest 🙂

joi, 14 aprilie 2022

LINGURA DIN LEMN - cu adevărat lucrată de mână

      Puțini mai știu istoria și conceptul acestor linguri și m-am gândit că a trecut suficient timp și e potrivit să împărtășim și cu tânăra generație.

Deși cochetasem și anii trecuți, cred că abia prin 2005, când meream prin păduri și munți, tot cu drag de meșterit, am decis că e bine să am o lingură personală pentru mâncat, pe care să o port mereu cu mine și să o folosesc cu plăcere.
Așa că am început tentativele. Nu aveam absolut niciun model, dar știam în mare ce vreau să obțin.
Doream o lingură durabilă, lucrată de mâna mea, diferită de orice făcăleț, o lingură adaptată pentru mâncat, nu pentru bucătărie, la mestecat în oala mare.
Această lingură trebuie să răspundă cerințelor:
- să fie ușoară
- comodă
- rezistentă la utilizare (inclusiv la mestecat în oală când gătesc la munte)
- să fie durabilă - minim 10 ani de utilizare
- să fie ergonomică, dar cu o construcție simplă/minimalistă
- să fie unicat
- bine finisată, să se curețe extrem de ușor și rapid și doar cu apă rece
- să nu agațe deloc buzele - să fie foarte fină
Așa că doar lemnele de esență tare se pretau.
Am cioplit cu orice ocazie puteam. Cei cu care umblam, țin minte că ciopleam pe tren în timp ce mergeam în deplasare la lucru, ciopleam în gară cât timp așteptam trenul, ciopleam la ședințe, ciopleam seara, dimineața și în timpul zilei.
Ciopleam și din mers, ciopleam și când mergeam în vizită la prieteni sau rude.
Ciopleam linguri la ateliere, când așteptam să vină grupul, ciopleam când ''citeam'' cărți audio, când ieșeam cu prietenii la pădure la un foc și un ceai, ciopleam și apoi iarăși ciopleam.
Mi-am ținut și eu o lingură, dar pe restu le dădeam cadou.
Într-o zi, unul dintre colegi, m-a întrebat de ce nu vând lingurile pe care le cioplesc.
L-am întrebat daca ar avea cine să plătească pentru ele, mai ales că lumea nu înțelege conceptul și nici volumul de muncă investit.
El zis că ar cumpăra, dar i-am zis - pentru ce să cumperi, că ție îți dau cadou.
Dar ideea mi-a încoțit în minte 1 an mai târziu, mai ales că avem și nadragii rupți în fund de foame ...
Flavius a venit cu ideea de a-mi face un blog și să le posteze pe net.
Asta a fost prin 2008 dacă bine țin minte.
Treaba era că în continuare mă frământa gândul că nu aveam cum să transmit povestea fiecărei linguri.
Din sute de linguri, nu au existat 2 la fel.
La sfârșitul lui 2009 mi-am luat avânt și am făcut un blog pe care am început să-l încarc, deși nu știam mai nimic despre interneții nebunești, plus că eram și semianalfabet.
Am petrecut mult mai mult timp în natură decât în oraș sau la comp. Renunțasem deja de-o vreme și la televizor.
Așa cu blogul, am început să transmit acolo gândurile, meșterelile și pasiunea asta frumoasă.
Trecuseră deja câțiva ani de când scoteam la cioplit pe oricare din prietenii și cunoscuții care doreau să încerce.
Dar în 2010 am dat drumul blogului. Acolo postam povestea fiecărei linguri. Fiecare lemn era recoltat din locurile pe unde drumețeam.
Cănile, fundurile din lemn și cuțitele le-am făcut în paralel cu lingurile deja de câțiva ani. Dacă mă întreba cineva ce lucrez, cel mai probabil primul gând era că-s lingurar.
Anii au trecut și între timp a început încet încet să se propage fenomenul și tot mai mulți să prindă drag de această activitate frumoasă, iar eu să încep și meșteritul la arcurile din lemn.
De vreo 6-7 ani încoace pot spune că mă bucur să văd cum roata se învârte bine și pot să rămân în umbră și să cioplesc când am vreme și-mi vine poftă de cate una.
Recunosc că cel mai intens intru în ele inainte de câte-o tabără de bushcraft pe acest specific.
Lucrul la linguri m-a determinat să învăț nu doar să disting arborii în orice sezon, să aleg lemnul bun, recoltarea etică din natură, dar și lucrul cu toate uneltele, la nivelul la care cuțitul și toporul chiar îmi sunt așa plăcute în mână, încât pot spune că le simt ca pe o prelungire a brațelor.
În perioada aceea mai intensă de vreo 10 ani, aveam o medie zilnică la cioplit cred ca de 2 ore (spun asta pentru că în unele zile ciopleam și 5-6 ore, iar altele când eram în ture de iarnă nu aveam posibilitatea).
Și acum am mereu, cu mine, lingura personală în ture.
Pe restu le fac pentru vânzare.
Inclusiv fundul din lemn este gândit tot pentru drumeție. Să fie ușor, mic, comod, rezistent și frumos.
Principial, nu lucrez niciodata din scânduri sau lemne din comerț. Orice lingura, fund de lemn sau cană, le meșteresc exclusiv din buștenii pe care-i recoltez în ture, de la arbori doborâți de furtuni.
Nici măcar ștanță nu am vrut, ci fiecare meștereală este pirogravată separat.
Iar acum pentru cioplitorii de linguri, menționez că între lingurile din lemn gândite să fie utilizate în casă și cele pentru drumeție, trebuie să existe disțincții clare. Dar celor interesați, le pot povesti mai multe în cazul în care vor dori și vor avea curiozitatea. Imi pot scrie în privat și povestim.
Cam asta-i așa foarte succint prezentat, conceptul și istoria lingurii din lemn (de la noi) - pentru mâncat, o lingură absolut unicat, realizată exclusiv de mână și doar din lemn de esență tare.
Sănătate bună și spor la meștereală meșterilor.