miercuri, 19 septembrie 2012

muntele si glasul


Asa ca am pornit sa urcam muntele. Vremea este excelenta. Caldurile au trecut si ploile inca n-au venit. Zic ploile, dar aici in perioada asta ploile se transforma in lapovita si ninsoare .
Nici soarele sa te bata in cap toata ziua nu-i o placere, mai cu seama ca la munte arde altfel decat jos.
Norii ce invelesc cu grija varfurile mari, dau impresia ca muntele e mai inalt decat in realitate.
Stiu ca nu-s mari dar is ai nostrii si asta avem. Is frumosi asa cum sunt si merita umblati.

Dincolo de alergaturile de orice fel, de agitatia permanenta si de concursurile de tot felu nu trebuie sa uiti sa privesti, sa intelegi si sa te bucuri de repaus. Una-i sa urci muntele, alta-i sa-l alergi si alta-i sa il vezi doar in poze. Pozele is aiurea, nu simti mirosul aerului de munte in ele si nici racoarea placuta pe sfarsit de vara.
Tocmai de aia insist ca dupa  ce vezi ceva ce-ti place sa nu te multumesti doar cu o pata de culoare ci sa mergi sa umblii cu picioru tau locu ala.
Printre smocurile partial ofilite, gata sa se aprinda la flacara pusa intentionat (cu anume scop, mai mult sau mai putin primit de unu si altu), printre pietre si pamant uscat, printre stanci si pereti inclinati si chiar verticali, micuta si ingamfata fiinta ce se cheama "om" umbla deseori fara sa inteleaga ca este parte din randurile cartii pe care o citeste, dar pe care foarte putin o intelege.

Celula cu celula,creatura plapanda, cu mintea incuiata uneori, dar cu aspiratii catre infinit alteori, dincolo de tot ce il inconjoara isi creaza o lume in care sa se simta bine. E ceva unic in asta ? Poate, dar poate nu. Poate ca si cartita face la fel. Ea poate zice  - ma ce fain miroase aici, ... nu zice ca omul - ma ce fain arata !
Insa diferenta nu este atat de mare pe cat pare. E doar un alt organ de simt. De unde stii ca dincolo de organele (sistemele noastre de receptie) nu mai exista si altele pe care nu le posedam, dar cu ajutorul carora am fi putut sa "vedem" mai clar ? In fine, ideea de baza este ca rezumam orice la infimele cunostinte si combinatii de informatii pe care le detinem.
De aici se nasc si vorbele de genul : nu pot sa cred, nu-mi vine sa cred, asa ceva nu se poate, n-am crezut ca exista (sau ca mai exista) asa ceva, etc.
Nu pot sa cred , nu sunt in stare sa cred sau nu vreau sa cred ? care din ele reflecta oare mai mult adevarul (realitatea) ?
Chiar imi zicea Mircea de curand - "eu nu vreau sa fac filosofie ... "
Dar stii care-i treaba, eu nu vreau sa ma fac ca se poate trai si fara principii. Si daca una spunem si alta traim, atunci fie ne mintim singuri fie avem o fata reala si cateva sute de masti.
Tot ii bun sa umblii muntele cu picioru tau, ca e cum zicea omul acela cu tenesi si camasa in creasta :
"domnule muntele e altceva, e mai mult aici decat se vede" .
Asa simtea el si ne-a oprit din drum sa ne zica asta fara ca noi sa-l intrebam.

Si umblatu fara oprire de dimineata pana seara, drumetiile ce au ca scop mai mult miscarea decat orice altceva tind sa minimizeze efectul terapeutic pe care Dumnezeu l-a lasat in munte.
Aici omul vine sa primeasca intelepciune si sa piarda grijile. Vine sa incarce mintea si trupul cu energie vitala si daca nu , macar cu buna dispozitie.
Dar daca din munte te intorci doar cu besici, ameteala si dureri de cap, ia zi tu, ce ai castigat ?
Un timp mai bun? la ce foloseste (ca sa nu mai intreb cui) ?
Acum cealalta latura, cea a omului care fie nu merge deloc fie mere cu masina, se da jos, cheama pe prietena lui sa iasa afara, ea nu vrea sa coboare deloc din masina ca bate vantu. El aprinde o tigara si continua sa o indemne motivand ca e asa placut afara si ca e aer curat, ... de parca el il simte ! Apoi arunca chistocu pe jos, se suie in masina si coboara in oras la o terasa. Ce frumos a fost azi, am fost si la munte !
Nu domle. Muntele impune respect. Daca ai venit la el, nu te da sef. Incepe sa urci incet incet spre creasta, cu respectul cuvenit si inima smerita (asta iara ii un termen abstract pentru multi).
Aici esti pe pamant sfant. Muntele nu-i cosul nimanui de gunoi si nici club de betivani (cum incearca sa-l transforme unii).
Aici e locul in care tu vi pentru ca ai nevoie, nu pentru ca muntele are nevoie de tine.
Atitudinea de cotropitor nu este deloc corecta si cu atat mai putin nu se potriveste omului de munte.
Seara, uneori noaptea tarziu, ajungi la loc de odihna. Pui cortul daca ai, ... daca n-ai cauti adapostu la vreo stana sau refugiu.
Apa curata a lacurilor si izvoarelor nu este niciodata daunatoare oricat de rece ar putea sa para. Dupa ce te speli pe fata, pe corp si pe picioare, o senzatie placuta de caldura si buna dispozitie te cuprinde. Altfel te odihnesti. Lenea si "confortul" impiedica pe multi sa beneficieze de treburile astea bune.

Distantele sunt diferite de cum percepe ochiul. Daca nu esti obisnuit cu muntele, uneori zici ca imediat esti pe varf, dar vei constata ca omul e ca furnica pe fata abrupa de stanca.
Alteori cand crezi ca e mult pana sus, constati ca in scurta vreme aproape ai izbutit.

Si imi dau seama ca plictiseala e o stare decazuta a mintii si n-are nicio treaba cu realitatea.
Nu as fi vrut sa ma arunc atat de mult in afirmatii ca si cum as cunoaste mai mult tainele mintii umane, insa tare cred ca o cauza principala a plictiselii este abuzul , iar alta inactivitatea.
Si din nou ma simt ca in clasa intai. Vreau iarasi sa invat a citi. Dar nu literele de pe hartii, ci acum vreau sa inteleg vocea care imi vorbeste despre lucrurile care oarecum ne atrag, dar pe care le respingem din simplu motiv ca nu le intelegem.

La baza lucrurilor mari (complexe) stau totdeauna alea mici. De fapt orice exista si se vede, e compus din altceva mult mai mic care nu se vede. Tu si eu, suntem o adunatura de celule care dintr-un anume motiv nu vor sa se desparta si tin cu "dintii" una de alta ca in prezent sa avem forma care se vede. Stiu ca lor nu le pasa de asta si nici nu se gandesc, poate au mintea preocupa cu orice altceva. Dar pentru tine poate, ca si pentru mine, tot ce ne inconjoara devine fascinant (evident nu tot timpul, ca si noi ne mai pierdem mintea cu nimicuri).
Muntele nu este o bucata imensa compacta ci o "insumare" de pietre cu mai mult sau mai putin spatiu intre ele.
Toate "smecheriile" astea mici ce nici nu se vad (cu ochiul liber, altele nici cu sculele ce le avem) care formeaza ceva ce pare compact si se poate distinge, sunt bine gandite si au rost.
Cand porneste omul la calatorie face un plan, aduna provizii, cunostinte, echipament si daca nu, macar pleaca cu speranta (nadejde, credinta) ca ajunge unde si-a propus, chiar daca uneori destinatia este calatoria in sine.
Si as vrea sa nu uit, ca ceea ce vedem, imaginea placuta, peisajul ce hraneste o anume parte a noastra, nu este realitatea completa, ci este doar o oglindire pala ("alb-negru" si in plan a unui obiect reprezentat color si in spatiu) a ei. Nu ceea ce vad, aud, miros, simt, este totul ci asta e totul doar pentru puterile mele de moment.
Daca in munte nu invat valoarea timpului, bogatia prieteniei, esenta bunatatii, nu invat ca dincolo de otrava mandriei sta castigul pe care un pic de umilinta il poate aduce, atunci nu ma aleg cu mare lucru de la o tura dinasta.
Pentru ca am priceput din scolile de munte, viata de credinta, artele traditionale, etc, ca fiecare lucru si actiune trebuie sa aiba mai mult de un singur beneficiu. Ca fiecare treaba sa faca mai mult decat ceva simplu, aparent. Exact ca-n scoala de supravietuire unde inveti ca fiecare lucru are multiple intrebuintari si din ceva ce pare nefolosibil, o minte agera poate obtine ceva util.
Sa extragi cat mai mult, pana la esenta din orice "fruct", ... sa nu faci risipa, precum omul ce se plimba prin livada straina si musca din cate un mar o singura data apoi il arunca pe jos si ia altu, face la fel si cu urmatorul la fel.
In departare se vede codrul si ne aducem aminte ca avem o treaba pe anume zona.
Ne cheama si raspundem chemarii. Pornim intra-colo.
Coborati din ceea ce numim "acoperisul" Romaniei, boschetarim pe malu Oltului. O noapte si o dimineata trec pe langa noi si ne vad acolo, ca n-am avut ce face. Da ii bun, ca nu mai is tantari.
Stiu ca picioru ii bun sa umble,dar bine ar fi sa umble unde il indeamna mintea, nu unde vrea el. Apoi mintea ar fi bine sa umble unde o indeamna constiinta, ... nu doar diferitii stimuli externi. Iar constiinta ca sa poata vorbi (si receptiona) trebuie formata, ajutata, nu contrata si ignorata.
Amu nu stiu daca e vorba de constiinta sau stimuli externi, dar am plecat catre padure. Si de aici mai e cale lunga pana la ea asa ca nu mai zabovim.

3 comentarii:

Anonim spunea...

Tare fraza cu ala cu masina si tigara :))
Ala-i lacul Caltun ?
Ai fost cumva pe Fagarasi ?

Micul Mester spunea...

Da, in Fagaras.

Anonim spunea...

Ma gandeam eu ca mi-se pare cunoscut drumu pe acolo :).
Ai fost pe Fagarasi si nu m-ai onorat si pe mine cu o tura pe Fagarasi alaturi de tine...
Sim_Tiby