izul toamnei

Unicitatea este una din caracteristicile esentiale as spune. Nu sunt doua frunze la fel si nici doua toamne identice.
Ne place sau nu ne place cam tot aia e. Pe langa ca avem o perceptie foarte limitata , in loc sa o ajutam, blocam si putina deschidere, acea mica fanta de lumina .
N-as vrea sa intelegem gresit, Lumina nu e mica,dar perceptia noastra este restransa.
Mirosul e unul dintre simturile cele mai profunde dintre cele clasice. El "loveste" direct in amintiri si deodata te trezesti din visare si revi cu mintea acolo unde esti si cu piciorul. Ochiul insa desi e deschis, se prea poate sa nu vada pentru ca mintea e ocupata sa gandeasca altele, iar informatia ce intra prin ochi (fotonii ce lovesc retina :)), undele sau ce-or mai fi, ca sa vedem dupa ce se pun si ei de acord sa ne zica si noua ... ) se opreste undeva pe drum, inainte de a ajunge sa fie procesata.
Urechea de asemenea este ocupata cata vreme calatoresti cu gandul. Doar anumite sunete mai stridente pot patrunde in acele momente.
Frunze se desprind una cate una, cumva petiolul nu se mai simte motivat sa ramana legat de ramurica. Solida stransoare realizata prin legaturi chimice la nivel atomic se desface. Sub puterea vantului, una cate una sau in grupuri variabile  incep sa pluteasca un pic pana ce ajung sa se lipeasca de pamantu umed.
In repaus se aud cu usurinta misunand rozatoare mici.

Cel cu sange rece nu poate sa imbrace haina calduroasa , probabil ii aluneca de pe piele, dar in orice caz pana la primavara nu mai iasa.

Printre ultimele boabe bune ce le gasesti is astea de paducel (ca macesele nu le prea manci asa).
Dupa soiul lor pot fi mai mari sau mai mici. Oricum ale mari ce le-am gasit aici erau un pic peste asteptari.

Dar au trecut si astea.

Culorile vor dispare si nuante de gri le vor lua locul pentru o vreme, pana ce patura alba va inveli complet padurea. 

Nu stiu daca o zi are tot 86400 secunde, dar daca da, atunci cu siguranta secundele is mai scurte decat au fost o data. Cat ai zice "efemer", s-a si dus toamna.
Totusi tin sa citez ce spunea omul asta o data :

"Dacă Lumea e o carte, cei ce nu călătoresc îi citesc doar prima pagină"

 Pe axa temporala oricum calatoresti si cu cat indesi mai multe treburi, cu atat gusti mai putin, mai cu seama ca unele trec doar prin fata ochilor.
Cine mai iasa ca pe vremuri sa vada piatra daltuita ? Sa vezi cum e lucrata nu cu fier ci cu apa !

  Imi aduc aminte cum pe vremurile copilariei, in casele bunicilor care erau cam goale de accesoriile cu care sunt pline ale noastre astazi, se orna cu fete de masa si lucruri de mana care reprezentau peisaje din natura.
Cum traista bunicului era facuta de bunica din lana de la oile de acolo.
Cine se intinde astazi pe iarba in poiana mare sa priveasca cerul si norii cum trec ? Crezi ca poti gandi si trai acelasi lucru privind ecranul telefonului mobil ? Poate altu, io nu pot.

Cum vrei sa ai ganduri adanci cand toata privirea iti este atrasa cu lucrurile de suprafata ?
Cum sa mai pot trai cand sunt din piatra si nu mai simt ? Cine mai asculta vantul ? Cum sa se mai nasca in cugetul omului gandul multumirii, cand oricat ar avea vede doar lipsurile.
Cum sa mai gasesti linistea cand orice "trepidatie" la nivel de inovatie ... tehnologica iti starneste interesul si tinde sa inlocuiasca tot ceea ce se cheama origine.

 Si chiar afara in mediu inca natural, vorbele dovedesc distanta enorma dintre minte si locul in care paseste talpa.
Cum poti tu cand apune soarele intre coroanele partial dezgolite sa spui ce a facut vecinul/colegul/ruda, cand stii bine ca n-ar trebui sa vorbesti cu altii despre asta, mai cu seama cand nu-i faci nici un bine nici celui careia ii zici si cu atat mai putin celui despre care vorbesti ...
Copii cu mintea in realitatea virtuala cresc straini de ceea ce era considerat frumos o data. Mai ramane doar un minim de decenta necesara ca sa poata misca si multa multa "stiinta" irelevanta. Moralitatea deja e considerata rusinoasa si demodata.
Stim mai multe despre electronicarii decat despre oameni. Uitam ce inseamna sa fim Om si pierdem si dorinta de a mai descoperi.
Sa nu crezi ca poate veni ceva bun fara efort. Acolo unde raspunsul corect e unul singur si eroarea este tot restu pana la infinit, sansele "sa-ti pice fisa" (si sa o gasesti) sunt cam nule. Membrul paralizat nu simte, iar mintea mereu ocupata cu nimicuri nu se bucura nici de cunostinta, nici de descoperire si nici de liniste.
Nu uita ca invatarea nu-i cumultiva ci e sectiva. E drept ca se cere o cantitate de informatie ca sa ai ce selecta, insa studiul presupune timp alocat "rumegarii". Sa treci la altceva pana nu ai patruns intelesul e nu doar nefolositor, dar poate fi chiar daunator.
As vrea sa spun ceva incurajator si ceva cum iti place sa auzi mereu, adica optimist. Insa cum ziceam, optimismul care nu are un fundament solid in spate, e invalid. Ca sa pot fi optimist, ar trebui sa zaresc macar o scanteie.
Mai intai munceste sa obtii scanteia si apoi sa o trimiti acolo unde focul sa poata apare si abia atunci vei putea avea motive sa fi optimist.

Utilizand imaginea naturii, incerc sa ma strecor in "inima" si sa ating acolo unde mai poate fi ceva atins, macar si in rare cazuri.
Pentru ca superficialitatea asta e sufocanta si gandul ca toata actiunea se rezuma la senzational imi inspira faptul ca ne-am cam invatat sa ne drogam.
Profunzimea insa are de-a face cu limpezimea gandului si nu cu halucinatiile.
A percepe viata macar si in putine detalii tine de o sete pentru Adevar si nu de o pasiune bolnavicioasa ce determina noi si noi actiuni cu scopul satisfacerii unor dorinte imprimate de tot felul de reclame si emisiuni.
Daca a simti inseamna si sa doara, atunci e nevoie sa ne bucuram si de asta. In plus o suferinta poate aduce mai multa invatatura decat 10 bucurii la care oricum nu ne raportam corect.
Lucrul trece, ce ramane in urma trebuie sa fie schimbarea in caracter, altfel nu ramane nimic.
Da stiu, nu-i pentru prunci postarea asta ...