lingura din ulm

Ziceam io ca am luat ulm pentru arc, no tot atunci am luat si pentru cateva linguri. Ei bine acu e vremea pentru asta serpuita.

Caracterizarea in functie de forma si culoare o las de-o parte, ca sa nu se ieftineasca vorba. Zic numa ca-i tot o lingura cum nu e alta si e un partener bun la drum lung.

amintiri de iarna din vara, prima parte

Jos e vara , dar pe masura ce urcam, se face fie primavara , fie toamna, iti alegi si tu care-ti place mai mult. Sus de tot sa intram in iarna autentica cum la noi anu asta a cam lipsit.
Drept e ca muntele asta e mai stancos, insa va urma altul mai bogat in zapezi si gheturi.

Iarba e verde, bine udata, iar apele curg cum trebuie. Spun asta, tinand seama de uscaciunea tot mai specifica verilor. Cate o limba de zapada pe sub stancarie tradeaza cresterea in altitudine si o data cu ea schimbarea climei.

O cascada frumoasa este o cascada frumoasa oriunde si oricand.

Asa e si cu florile. Mereu deosebite, chiar daca azi avem mai putina deschidere in a le observa decat vom avea maine. Sunt la fel de frumoase oricand, doar perceptia se schimba.

 E normal ca ce nu cari in spate iti va lipsi. Atunci cand pleci la drum lung, vei avea nevoie de mai multe resurse. Cabanele si pensiunile se (sau le) exclud .
Asa se face ca nu mai e un om cu un rucsac, ci doar un rucsac cu picioare (sau asta se poate observa privind din spate).

Insa treaba pentru care alpinismul are de-a face cu urcatu muntelui, dar si cu dormitu si mancatu in el, este pentru ca altfel nu poti spune ca ai simtit sau invatat ceva daca te retragi tot intr-o casa si mananci tot ce s-a gatit intr-o bucatarie si esti asezat tot pe scaune la mese.
Ma, sa iesi dimineata, sa tragi un pumn la pojghita de pe lac, sa te invioreze apa lui si sa privesti crestele si norii ce le ascund. Sa bei ceaiul cald in vantu rece si sa umblii descult in iarba uda.
Nu stiu ce sa-ti zic altceva daca pana aici nu simti. Dar fiindca am nadejdea ca te-am castigat de partea noastra, te voi lua in calatorie.

Aproximarea proportiilor cere o oarecare "cultura generala" si nu ezit sa spun ca deseori se strecoara o problema de optica in care rezultatul reiese cu mari abateri. Cu atat mai putin imaginile reusesc sa redea proportiile. Ele doar infatiseaza ceva culori si forme, dar lipsite de dimensiunea spatiala si mai ales de aroma si temperatura.
Voi incerca sa apelez la imaginatie, insa intelegem prea bine ca imaginatia este ingradita in putina experienta a fiecaruia. Ce spun acum este ca nimeni nu poate sa-si imagineze si nici macar sa viseze un scenariu inafara experientelor, cunostintelor si informatiilor pe care le-a dobandit pana in prezent. De fapt as putea in felul asta sa fac o distinctie clara intre revelatie si imaginatie utilizand exact aspectul amintit.
Ziua, daca nu trage vantul prea tare, soarele arde si te bronzeaza imediat. Altfel sunt radiatiile aici decat jos la campie. Dar de indata ce soarele apune sau intra in nori vei sesiza diferentele mari de temperatura. 

O micuta casa teporara cat sa incapa un om e suficient, ... pentru un om. Un zid cat sa franeze un pic vantul  si sa-l devieze, numa cat sa nu intre sub tenda si cat sa nu incurce la gatit.

Sunt zile cand se pleaca inainte sa se crape de ziua si sunt zile cand valul de ceata pastreaza surpriza pana la o anumita vreme. Cand se deschide "poarta" si se ivesc crestele, n-as zice ca-ti taie rasuflarea, ca de asta se ocupa urcusul, insa spun doar ca e foarte frumos.

Grija ei ca e rapa, pai aici s-a nascut, pe aici alearga, aici manca si aici moare. Ea nu are treaba cu litoralul cum n-au treaba delfinii cu zmeura.

Un mic plan de "atac" e nevoie, pentru ca o data cu schimbarea inclinatiei se schimba si modul de abordare. Se face diferenta intre drumetie si alpinism prin faptul ca traseul incepe sa impuna utilizarea echipamentului si a tehnicilor specifice pentru ca deplasarea sa poate continua.

Intentionat nu intru aproape niciodata in detalii tehnice. Insa vreau sa conturez o cu totul alta latura decat cele care ti-au fost servite mereu.
Muntele nu e doar pentru o anume categorie de persoane ce au de-a face cu sportul ci e un bun la indemana oricui doreste sa-l urce si sa-l viziteze. Poate ca nu orice munte permite oricui sa-l cunoasca la fel de intim, dar intr-o oarecare masura omul poate ajunge si poate trai mai mult decat doar sa priveasca ce face altu.
Ca stii cum ii si cu privitu, e bun doar cata vreme te inspira si te informeaza, dar in momentul in care te hranesti doar cu ce face altu, tu nu misti, nu traiesti, ci doar visezi.

Baiul e cand omul cauta sa isi faca singur pachete inexistente. Adica vrei sa vezi, vrei sa urci, dar nu vrei si durerea, efortul, frigul, setea, rucsacul,etc. Pai stai asa, discutam de o legatura ce nu poate fi rupta. Este ca si cum ai despica invelisul celular, pai strici celula. Defectul nu e doar in faptul ca doresti numai anumite elemente ce in realitate nu se pot separa de ansamblu (aici as vrea sa utilizez un termen imprumutat din alte ramuri dar oarecum potrivit in context - COMPLEXITATE IREDUCTIBILA), baiul este ca dupa atata vreme nu ai incercat sa te autoeduci, sa ajungi sa-ti placa inclusiv efortul ce trebuie depus pentru a ajunge sus.
 No, la asta trebuie lucrat.

Nu-i o alta lume, e aceeasi lume doar ca prezinta o alta fateta a ei. Ca zic io in putina cunostinta, ca UNI-VERS-ul trebuie sa cuprinda tot ce exista, ca altfel nu e "uni(c)". Si universul este lumea cu toate vazute si nevazute, descoperite si nedescoperite, este versiunea reala (singura) . E un nonsens si doar sa spui "multivers" . Cat despre variantele imaginare, ... n-ar trebui sa transformam halucinatiile in universuri paralele.
Sau poate ca tampeniile din computere si toata treaba cu realitatea virtuala s-a urcat la capu fostelor minti luminate.
Spui materie si energie, dar la modu real nu stim ce e una si alta, in plus cand intrii in detalii constati ca materia nu exista sub forma solida cum ne-am obisnuit sa credem, ca e tot energie, ca solidul e ceva ce pare a fi solid si in realitate e vorba de o densitate mai mare de atomi.
Vrei sa vezi ce e culoarea si constati ca nu e ce pare. Te uiti sa vezi ce e vantul si vezi ca nu exista ca ceva in sine.Este mai de graba un rezultat al miscarii atomilor (ce compun gazele din aer) sub influenta diferentelor de temperatura.
Si tot ce e palpabil are la baza ceva ce nu poate fi palpat, iar toata aroma si miscarea poate exista doar pe fondul temperaturii. Insa temperatura nu este ... nu este desi toate tin de ea si fara temperatura optima viata nu poate exista si nici miscarea electronilor in jurul nucleului .
Desigur ca ne putem preface in continuare ca solidul e solid si ca planul de azi, maine va fi dus la indeplinire, Insa e prea putin lucru sa traiesti doar prin prisma iluzilor autoinduse. Doresc sa inchei acum mica paranteza de dragul celor ce cred ca am deviat :)) de la peisajul alpin, ... desi n-am facut deloc asta.

In realitate nu doar ca n-ai muzica de fond ca in filme, dar nici nevoie de ea nu ai. Nu esti un personaj fictiv si nici esti dublat de cascadori.
Nu poti pasi stramb fara sa risti despartirea spiritului de trup. Nu inteleg la modu real notiunea de tragedie in sensul asta, mai cu seama ca este singurul lucru iminent si de care nimeni nu poate sa se indoiasca.
Totusi teama e (probabil) caracteristica cea mai cunoscuta fiintei umane.
Bun, urci. Dar daca nu esti decat victima a unor ambitii "inspirate" de un anume curent, daca nu faci altceva decat sa cauti un sens pe care in prezent nu-l distingi, atunci uiti ca a fi om presupune sa descoperi caracteristicile de baza macar. Pentru ca si capra urca muntele si vulturul zboara si manca din hoit.

Poate ca vei privi ascensiunea ca pe o calatorie mai profunda decat este sau poate ca urci de dragu locului si al sentimentului pe care ti-l confera mediul respectiv.
In oricare din cazuri, poti trai si fara sa urci muntele, de fapt poti trai si fara mananci un mar toata viata. Insa daca tot faci treaba asta, asigura-te ca te ajuta sa pricepi mai bine ceva sau ca te apropie de ceva ce seamana mai mult a OM.
Nu dau sfaturi acum, doar sugestii. Sfaturile le las pentru tura si au de-a face strict cu modul de abordare a unei ascensiuni, in anume context si doar daca este nevoie.

Urci muntele si stii bine ca sus nu este nimic, dar spui ca "americanul", ca scopul pentru care o faci este sa te simti ca zeii. O prostie, te droghezi cu senzatii, ca si aia de se arunca in corzi. Indiferent ce drog folosesti, daca senzatie cauti, esti dependent, deci esti victima.
Insa daca urci sa aduni denumiri de munti intr-o lista ca sa ai ce prezenta lumii, e cel putin la fel de ieftin.
Nu stii tu nici acum ca oamenilor le place fotbalul si ca nu n-au treaba cu alpinismul ? Si chiar de le-ar pasa tot nu e o treaba decenta sa te lasi fraierit de curentul asta cu "popularitatea" . Marile expeditii ce aveau ca scop noi descoperiri s-au cam terminat . Extrem de rar mai auzi de cate una. Nu e nevoie sa inlocuiesti treaba aia cu ceva fals. Acum urci la munte din cu totul alt motiv. Mergi unde iti permiti si urci ce poti.
Nu trebuie sa fi cel mai tare si nici sa faci ceva doar pentru a avea cu ce te afisa undeva.
Pentru ca omul e fiinta plapanda si chiar daca doreste sa afiseze duritatea otelului, totusi se poate frange la cea mai mica atingere. Iar lucrul asta ar trebui sa ne responsabilizeze.
Sentimentul este doar o unealta cu care daca se lucreaza corect se pot face multe lucruri bune, insa cand unealta asta devine dominanta atunci ratiunea paleste.
Muntele poate sa fie locul in care om cu om poate invata ce inseamna valoarea vietii sau cel putin un anume sens al ei.
Sunt clipe in care el isi da seama ca trebuie sa puna lucrurile in ordine, in ganduri si simtire.

Desigur ca nimic nu-ti va rapi bucuria cand ajungi sus. Este cumva o rasplata meritata pentru efortul depus.

Aici unde nu mai este paravan care sa obtureze zarea, zambetul este caracteritic fiecaruia indiferent de modul in care reuseste sa analizeze si sa distinga elementele cu care interactioneaza.
Nu poti sta mult pe varf si asta ar trebui sa fie o lectie la care nu-i bun sa lipsim. Varfurile nu sunt facute pentru a fi locuite ci sunt facute pentru a oferi deschiderea si pentru a ne orienta.

Coborarea nu este mai lipsita de "condimente" decat urcarea . Aici elementele de baza e bine sa fie rabdarea si atentia.
Daca mergi cu bagare de seama, pe coborare poti observa inclusiv detaliile ce la urcare ti-au scapat, dar vei descoperi si ca locurile apar diferit.

Dependent de hrana din tot ceea ce inseamna asta si pe toate planurile posibil, omul se bucura cand ajunge la ceea ce considera loc de odihna.
Bucuria comporta multe dimensiuni. Spre exemplu una este provocarea si alta este tihna, iar ele se simt bine doar una in completarea celeilalte.

Muntele schimba omul, poate intr-un fel asemanator cu o scoala. Curiozitatea este inca o caracteristica foarte raspandita intre oameni, un alt instrument care utilizat cu bun simt poate aduce beneficii.
O invatatura de inceput este ca cine vrea sa vada muntele tre sa stie ca atunci cand este pe el nu-l poate vedea.
Doua mari priviri la care avem acces - muntele si forma lui cand suntem la departare, iar cand suntem deja pe el, vedem orice altceva din jurul sau.
Iar cine doreste sa il simta sub picioare va trebui sa renunte la a se mai uita lung la munte si sa inceapa sa miste in directia lui pana ce acesta devine nevazut si fiinta lui incepe sa se contopeasca cu muntele asemenea unei pietre, dar a unei pietre vii, capabile sa schimbe locatia, sa aleaga, sa analizeze si sa traga concluzii.
Si asta ar fi prea putin daca uita sa admire, sa cugete, sa multumeasca si sa continue.

liniste - tremur- liniste

"Înainte, când nu înţelegeam, vedeam munţii ca munţi şi apele ca ape, după ce am aprofundat, nu mai vedeam munţii ca munţi şi apele ca ape, după ce în sfârşit am înţeles, iar am început să văd munţii ca munţi şi apele ca ape"

Exista in viata omului periaoda de liniste. Cu ea incepe viata. Nu vorbesc de linistea absoluta a vidului, ci de aceea in care framantarile se produc doar la suprafata si tin strict de invelis.
Apoi incepe o vreme a intrebarilor. Intrebarile sunt vant si produc valuri mici, dar care unite se transforma in unele uriase. Nu voi desface cutiuta cu detalii in ce priveste cauzalitatea si izvorul intrebarilor, spun doar ca isi au originea atat din informatia inscrisa in om, cat mai ales datorita contextului si a tuturor elementelor cu care interactionam.
Ca prima modalitate eronata de abordare mentionez ignorarea intrebarilor si tentativa de a raspunde rapid si formal strict in vederea linistirii imediate . Insa agitatia de tipul asta doreste sa ridice omul din faza de amorteala profunda (atrofie) si sa-l puna pe un drum al cladirii si regenerarii fiintei sale cu tot ce inseamna asta.
Deci tinem minte pana acum ca intrebarea este un instrument.
Insa intrebarea in sine este un intrument fara forma si fara utilizare precisa, ea luand forma simpla sau complexa in functie de context.
Astfel ca un instrument care poate fi utilizat la a construi, poate la fel de bine sa fie utilizat la a darama. Ceea ce acum este unealta, in vreme de rascoala se transforma in arma.
Modul in care utilizam ceea ce intra in contact cu noi si formeaza "prelungiri ale bratului", va determina directia si va conferi incarcatura/continutul.
Mai intai apare nelamurirea, apoi se nasc intrebarile. De fapt asemenea copiilor carora parintele le-a pus toate la dispozitie , doar sa inceapa sa gandeasca si sa intrebe, pentru a interactiona si a descoperii moduri de utilizare si umblare, tot asa suntem si noi cu situatiile si intrebarile noastre.
Ca exemplu, in cazul copiilor mentionez cartea cu desene gata facute ce doar tre sa le coloreze, iar copilului i se ofera inclusiv setul de culori si de la el se asteapta doar sa recunoasta unde sa plaseze culoarea potrivita. Situatiile difera in complexitate in functie de context.
Contextul nu-l alegem ci ne este servit. Iar intreabrile nu le inventam ci le luam de pe "raft" (fie se "nasc"/ne sunt sugerate/inspirate in mintea noastra, fie le preluam din exterior) .
Dar modul in care le utilizam si in functie de cum ne raportam la raspunsurile ce le primim la ele, asta ne face unici si va face diferenta.
Iar o data omul lamurit, se instaleaza din nou linistea. Insa de data asta este o liniste mai produnda. Nu mai este cea initiala in care inconstienta stapanea. Acum siguranta domneste si nici un val nu va fi prea mare ca sa o poata tulbura atat de tare incat sa produca fractura.
Cand aflii destinatia si cunosti drumul, nu-ti mai ramane decat sa umblii pe el. Insa ignoranta este cea care departeaza omul pana si de la dorinta de a intreba "de ce ?" , "cum?" .
Ignoranta este sinucidere spirituala. 
Dar dorinta de a cunoaste Adevarul constituie tocmai hrana pentru intreaga calatorie.

Paducel

Spinosul arbus cu lemnul tare a inflorit. Parfumul lui care banuiesc ca are inclusiv scopul de a atrage "polenizatorii" ne ofera cate o mica bucurie la fiecare alergare pe dealurile astea aride si pietroase.
Bun, ca lemnu il am de mai multa vreme si a fost uscat bocna.
E mult mai inchisa la culoare decat restu surosilor (din aceeasi "familie"/specie).

Pe asta am facut-o mai maricica si o leaca mai lunga sa mearga bine si la mestecat in oala.  Bun, amu nu-ti inchipui ca-i mai lunga de 21,5 cm, ... ca nu e.

Insa e comoda la folosire si e bine finisata. Are asa o culoare, habar n-am sa zic de care ca nu stiu culorile, dar e faina si cu ceva insertii de galbui si cu linilea alea cum are lemnu, no, ii lemn bun.

ciopleli

printre care si  lingura de alun care vine la momentul potrivit.
Din lemnu arbustului am aprins focu, am facut si ustensilele necesare taberei, dar a iesit si lingura.

Ii simetrica si rotunjoara, fina si de nadejde. 

O husa din piele ii vine bine. Cam cat de lunga ii toata lingura? pai sa zic aproximativ 18,7 cm :)) . Nici mica , nici mare e exact potrivita pentru orice drumetie si nu numai.

a doua parte - aprofundarea

Poate ca atunci cand calatoresti singur, atentia se focalizeaza mai bine pe natura, dar cu parteneri ajungi sa cunosti mai bine omul. Una nu o substituie pe cealalta asa ca este si trebuie sa existe loc pentru ambele.

Stii ca se vorbeste de energia apelor si a cascadelor. Ei bine io nu prea stiu mare lucru despre asta si n-am vreo convingere ca ar fi sau nu ar fi altceva decat aceea in care molecule apei in cadere se framanta si se disipa si se vaporizeaza manand cu repeziciune atomii din aerul de langa cascade si probabil ca e suficient.
Insa ce simte omul este o racoare si o umezeala, un curent de aer si un sunet ce se tot amplifica cu cat te apropii mai tare de locul impactului. Ba inca am vazut ca se practica in unele tari si terapia asta in care te scoate cu scaunul si petreci cateva ore in apropierea caderilor de apa. Cica aerul ala umed face bine.
Zici ca-i vie cum curge, dar poate e prea mult sa spui viu, mai cu seama ca n-am reusit sa raspundem la intrebarea "ce este viata ?" si implicit "viu". A caracteriza viata doar din prisma miscarii si a schimburilor este poate un pic cam simplist. Spun asta deoarece nu avem posibilitatea si capacitatea de a observa decat foarte putine elemente din tot ce exista .
Probabil ca cel mai potrivit raspuns ramane sa afirmam ca viata e un mister , adica ceva ce nu stim sa explicam si este de natura divina (adica isi are originea si este sustinuta in mod direct de Creatorul ei).

Un alt aspect interesant este ca desi apele se agita, iar atmosfera este energica,ceea ce primesti este relaxarea profunda.
 Insa vezi tu, e altfel decat aceea de pe malul lacului, in care pe langa calm primesti si moleseala. Aici mintea se relaxeaza iar trupul slabit se intareste.

In cazul ideal cuvintele te ajuta sa calatoresti cu mintea dincolo de frantura oferita de fotografie, dar ma tem ca semianalfabet cum sunt, n-am sa fiu de mare sprijin in privinta asta.
 Zici uite apa, este un intreg. Dar daca privesti stropii n-ai zice acelasi lucru.
Mirosul lemnului cazut, in diferite faze de descompunere, plantele aromate si raza de soare ce incalzezeste petecul neumbrit, toate astea ajutate de vaporii de apa parfumeaza valea cum nici un alt inlocuitor artificial  n-ar reusi.

Busteanu cazut e punte, iar pietrele stabile trepte.

Nestiind ce-i paradisul, numim astfel locurile pe care le consideram a fi favorabile dezvoltarii anumitor specii de vietuitoare sau/si plante. Consider ca utilizam in mod abuziv termenul din simplu fapt ca nu putem discuta de un paradis autentic cata vreme acesta este destinat doar unor specii, iar altora le este impotriva.
Spre exemplu nu poti zice simultan ca e si paradisul viermilor si al vitei devorate de ele, insa unele pasari se bucura de asa ceva :)).
Apoi acolo unde se simte bine urzica, nu te simti bine tu, mai ales nu la pantalon scurt.
Sunt locuri care bucura ochiul, dar nu si piciorul care tre sa bata drumul pana la ele.
Si aici vreau sa ma opresc cateva momente. Revin la ideea in care e nevoie sa-ti largesti perimetrul in care esti capabil sa te simti bine (zona de confort, cum zic ei).
Ce trebuie sa inveti este sa rupi ochiul si mintea de senzatia de sete, oboseala, foame, caldura, racoare, etc atunci cand treci prin locuri ce merita sa le acorzi atentia. Nu amesteca oboseala cu lipsa de interes.
Mai bine zis, nu te lasa coplesit de io stiu ce jena in talpa, la spate, ori ca esti ud sau altele atunci cand ajungi prin locurile ce doreai sa le vizitezi.
Da iti este foame sau sete, dar asta va trebui sa mai astepte, pentru ca momentan esti preocupat sa admiri ceva cu care te intalnesti o data la cativa ani sau o data in viata, timp in care setea si caldura sau frigul, le ai mereu prin ture.
Deci ganteste si separa ca sa nu pierzi.
Stiu omul care daca l-ai teleporta in anume loc l-ar considera mirific, iar daca trebuie sa parcurga drumul cu propria energie, il vede ca pe un chin. Noteaza, ca locul ramane acelasi, problema e una de perceptie. 

Pe sus prin creasta e inceput de primavara si sunt muguri nedeschisi. Iar pe alocuri muntele e perforat si unele gauri sunt mai usor vizibile decat altele.
Vechi capcane sau ascunzatori ale oamenilor de tot felul dar si locuinta pentru unii si unele animale, ele raman nemiscate , gata sa fie vazute si (re)descoperite.

Pentru o privire de ansamblu care poate fi ori cu scop de orientare ori din dorinta de a admira privelistea, se cere sa mergi pe o stanca, la un loc inalt si deschis.
La drumetie cat si in alpinism sunt cateva treburi comune si de bun simt. Spre exemplu e lesne de inteles ca ce nu iei la tine nu vei folosi.
Dar aici sunt doua mari extreme care ingreuneaza mersul.
Prima este cea a omului inspaimantat ca nu va avea tot ce-i trebuie si se supraincarca. El pe langa faptul ca nu are pregatirea fizica specifica, va cara mai multe haine, alimente, apa si accesorii decat are nevoie. Umbla putin, oboseste repede si il dor toate. Pe de o parte are multa mancare, dar consumand multa energie si manca mult. Cara multa apa , dar transpirand mult va si bea mult. Cu el e tare greu sa duci munca de convingere in care sa-i demonstrezi ca face abuz si ca se cocoseaza carand si merge putin si lent. Iti va demonstra ca poate consuma tot ce transporta.
Insa trebuie sa lucram strategic. Daca esti macau, mananci inainte si dupa tura, iar la umblaturi, mananci doar cat ai nevoie sa misti, nu cat sa-ti umplii stomacu si sa transpiri pe frunte si sub ochi. Organismul se va obisnui si cu mai putin, iar spatele iti va fi recunoscator.
A2a mare categorie este cea a omului care nu ia nici minimul necesar de frica unei poveri prea mari. Daca ploua, nu are ce pune pe el, daca ii este frig, nu mai are inca o haina in plus. Mancarea e putina si de slaba calitate, iar apa ... mereu i se gata repede si apeleaza la bidonul tau.
Frica de a avea o greutate prea mare nu trebuie sa puna stapanire peste ratiune si bun simt. Gandeste-te ca exact cum tie iti pace sa nu cari mult si celuilalt ii place la fel. Iar daca tu ai jumate litru de apa pe care il termini inainte de jumatatea urcarii, sa te gandesti ca cel care a carat un litru, a facut un efort si a vrut sa evite deshidratarea. Nu-i bai ca mergi cu putin daca te descurci cu atat, baiul este cand iti liseste bunul smt si calatoresti usor, apoi abuzezi de efortul si bunavointa partenerilor.
Pe cat de rusinos este sa trebuiasca sa ti se zica asta in ture, pe atat este de necesar, pentru ca altfel mereu vei lua de fraieri coechipierii considerandu-i porteri, dar pe care nici nu trebuie sa-i platesti.
E simplu, cari ai, nu cari nu ai. Daca ai, inseamna ca asa ai vrut, iar daca nu , inseamna ca poti si fara.
Cele mai nasoale treburi is cand aspectele de genul asta sau cele de mai sus vin ca o surpriza  iar modul in care prezinti situatia il constrange pe partener sa cedeze din necesarul ! (nu din excesul) sau de resurse.
Desigur spun asta acum, ca sa reusiti sa evitati astfel de intamplari in munte. Planificarea si comunicarea rezolva lejer micile neajunsuri.
Dar nu uita ca cel mai important este sa ne adaptam la genul asta de activitate si sa apreciem cat mai corect proportiile. Daca doresti o parcurgere rapida atunci e nevoie sa renunti la mai multe accesorii, ramanand doar cu minimul necesar (acest minim difera de la un individ la altu si de la un tip de mediu la altu).
Insa daca parcurgerea ajunge sa cunoasca zone noi si se intinde pe o durata mai mare sau nestiuta de timp, atunci e bine sa ai si cate ceva de rezerva.
Daca alegi sa mergi la munte 3 zile cu rucsac de 20 l e foarte bine, dar asta numai cu conditia ca ce ai in el sa-ti fie suficient.
Iar daca mergi la o drumetie de 2-3 zile cu un rucsac  de 60 l  plin si greu si n-ai nici un fel de echipament tehnic, atunci e bai si lispesc cunostintele de baza. 
Zic si treburile astea pentru ca vei vedea sau poate stii deja, ca ele contribuie la reusita sau esecul unei ture.

O gustare inainte de o etapa de mesterit in lemn, iar apoi treaba incepe.

Mici opriri obisnuiesc sa fac indiferent ca umblu singur sau in echipa. Insa e bine si aici sa gandeasca omul, ca atunci cand se opreste sa se imbrace sau dezbrace sa combine si cu bautul apei sau orientarea. Sa nu se opreasca fiecare separat si tot grupul sa stea sa-l astepte, iar peste o jumate de ora altul sa doreasca sa stea sa ia o gustare, timp in care grupul se uita la el si-l zoreste.

La inceput planificarea este mai greoaie si toate se comunica intr-o maniera oarecum dificila, pentru ca nu stii cum vor reactiona alti membrii. Insa pe masura ce va cunoasteti, comunicarea se simplifica si treburile incep sa mearga snur.

Noaptea cu specialitatile ei, iarasi pasarile si soarecii, insecte si vantul.
A fost o zi lunga ... care s-a prelungit pana dimineata la 2 cand ajung in hamac si inchid ochii.
Din nou trupul pastreaza locatia, dar mintea instant continua calatoria, nu mai tin minte unde si cu ce scop.

Uneori doar dimineata ajung sa vad cum arata locul in care am campat.

Mananci sa poti umbla. Daca mananci mult si prea consistent, nu mai umblii ci iarasi te intinzi.

Insa tot scopul mancarii este sa hraneasca , iar hrairea are in vedere refacerea si alimentarea cu "carbunii" ce mai apoi urmeaza a fi arsi. Ca de fapt ai iesit sa calatoresti si faci tot posibilul sa reusesti asta in conditii optime.
Aici se incheie inca un episod din seria "Drumetind prin Muntii Banatului" ( dupa titlul cartii ).

Ma! Auzi , dar am fost cu Luci si Ionel pe vale de am luat si ceva lemn de cires. Ii iara dinala combinat, rosu cu galben. Si mi-am amintit de baiatul ala ce a facut arc din lemn de cires. Stiu ca se poate, dar ma indoiesc ca ciresul poate scoate un arc mai bun ca alte esente recunoscute in sensul asta. Amu no, probabil ca e treaba de diversitate , apoi aspectul cu siguranta e atragator. Insa miroase tare fain lemnu de cires.

prima parte - intrarea

Lasand in urma Mocerisul, urcam pe vale pana ce se gata in stanca. Din ea un izvor tasneste. Pe drum intalnim si cascada.

Trecem si de ultimul salas activ si incepem urcarea catre coama muntelui.

La granita dintre lumina si intuneric (fara nevoie de vize si invitatii) aflam loc numa bun de campat.
Stiu ca de mic ai auzit unele treburi si n-as vrea sa spulber visul cuiva, dar realitatea este ca vantul nu are aripi. Si daca nu are, nu poti zbura pe ele, insa cand sufla cu putere multe lucruri misca. Insa elementul care para sa lipseasca din ecuatie este ordinea/directia precisa. Lucururile afectate de bataia lui nu calatoresc in anume loc si nu sunt intrebate daca doresc sa parcurga drumul ci sunt luate pe sus sau de sus. Asa se face ca in crestele muntilor raman stancile dezvelite de zapezi atat din lipsa unei suficiente aderente cat si din neputinta de a opune rezistenta actiunii naucitoare a miscarii maselor de aer.
Iesind pentru o clipa din detalii, amintesc ca pe la noi o fo' vant aspru noaptea si cam scartaiau fagii si se mai ciocneau crengile una de alta.

Lemnul ud de la ploaia de dimineata nu s-a lasat aprins fara lupta si fumul dens anunta procentul crescut de umiditate din fibra acestuia.
E o noua zi  si se pare ca si asta respecta sablonul clasic incepand taman cu dimineata.
Lasand de-o parte sau de alta drumuri ori poteci, cei doi ai nostrii pornesc sa isi croiasca o cale. O directie doar si nu carari. Pe alocuri vizuine de bursuc, pasari de prada nocturne si diurne unele cu vajait ca de avion, altele in miscari ce gandesti ca sunt secvente din filme mute. Mistret nu vazut, caprioara vazut. Urme da, poate chiar si de urs.

Cert este ca sus in culme primavara abia urmeaza sa inceapa. Copacul nu si-a deschis mugurii si verdeata de pe jos e mica.

Dar indata ce coboram cateva sute de metrii, verdele crud din copaci si mai ales ierburile inflorite, atrag atentia, dar si mascheaza grohotisurile si crengile cazute.

Nu se distinge inclinatia din poze, insa in realitate pe portiunea aia in cel mai bun caz avea loc un derapaj controlat, iar in cel comun dese ridicari din fund si de pe spate. Bun, ca un reflex se dezvolta imediat, acela in care pui palma rapid si atenuezi impactul.
O potecuta de animale vine ca o gura de apa rece. Apropo de apa, ne apropiem de vale.

Dar ce vale, ca e seaca. Muntii astia de calcar par sa absoarba toata apa si doar foarte jos intalnesti izvoare.

Eii, dar si cand ajungi, minunat izbuc se arata.Cu debit puternic si apa curata, cu gustul sau inegalabil, gasesc ca-i cea mai faina apa de baut din galaxie (era sa zic din univers  :)) ,dar am zis sa las totusi o marja de eroare ).

Cand spui mare, tre sa te gandesti la fagul asta. Sute de ani a trait in parteneriat cu paraul si pamantul pietros si i-a oferit frunza care sa-l imbogateasca dar si semintele lui care vor asigura continuitatea speciei.
Insa a venit momentul in care greutatea lui mare a devenit insuportabil de sustinut pentru radacini, patura de pamant fiind foarte subtire. Situat chiar in buza, taman inainte de o cascada, probabil ca si un vant napraznic l-a ajutat. Sau, poate a decis ca e momentul sa se intinda un pic, sa se mai odihneasca, lasand un mare petec de lumina prin care soarele patrunde nefiltrat si lupta celor mici acum incepe.

As putea spune ca in memoria colosului am cutezat sa apelez la ingaduinta lui si sa imi permit a lua cu mine o farama . Insa realitatea este ca desi imi plac arborii si apreciez mult pe cei seculari, nu vreau sa cad in sfera in care sa-i personific, ... mai mult decat o fac de obicei :)).
El nu striga cand cade si se sparge, insa pamantul de sub el , ceilalti arbori si orice prinde in cadere se cutremura si se frange.
Dintr-o aschie desprinsa , ... care era cat antebratu de lunga si dublu de groasa, am pregatit semifabricat pentru lingura.
Pe marginea stancii, unde tuful calcaros e depus in strat gros si peste el sta muschiul ala verde cum sta frisca pe tort, sunt doua bulboane chiar inainte de caderea de apa.
Seara cand vantul se inteteste si luciul apei se valure, in racoreala tipica izvoarelor gasesc moment potrivit de scaldat. Recomand cu caldura spalarea completa dupa o etapa lunga de mers. Nu exista apa prea rece perntru spalat. Cata vreme curge o poti folosi.
Altfel te simti si altfel circula sangele si respira pielea. Un ceai la foc si o poveste de seara care deseori se intinde pana la miezul noptii.
Luminile se sting, schimbam pozitiile din verical in orizontal si in cantece de noapte formate dintr-un cor mixt, ochii se inchid si mintea calatoreste catre alte taramuri.

                                                                                                                         Va urma