a doua parte - aprofundarea

Poate ca atunci cand calatoresti singur, atentia se focalizeaza mai bine pe natura, dar cu parteneri ajungi sa cunosti mai bine omul. Una nu o substituie pe cealalta asa ca este si trebuie sa existe loc pentru ambele.

Stii ca se vorbeste de energia apelor si a cascadelor. Ei bine io nu prea stiu mare lucru despre asta si n-am vreo convingere ca ar fi sau nu ar fi altceva decat aceea in care molecule apei in cadere se framanta si se disipa si se vaporizeaza manand cu repeziciune atomii din aerul de langa cascade si probabil ca e suficient.
Insa ce simte omul este o racoare si o umezeala, un curent de aer si un sunet ce se tot amplifica cu cat te apropii mai tare de locul impactului. Ba inca am vazut ca se practica in unele tari si terapia asta in care te scoate cu scaunul si petreci cateva ore in apropierea caderilor de apa. Cica aerul ala umed face bine.
Zici ca-i vie cum curge, dar poate e prea mult sa spui viu, mai cu seama ca n-am reusit sa raspundem la intrebarea "ce este viata ?" si implicit "viu". A caracteriza viata doar din prisma miscarii si a schimburilor este poate un pic cam simplist. Spun asta deoarece nu avem posibilitatea si capacitatea de a observa decat foarte putine elemente din tot ce exista .
Probabil ca cel mai potrivit raspuns ramane sa afirmam ca viata e un mister , adica ceva ce nu stim sa explicam si este de natura divina (adica isi are originea si este sustinuta in mod direct de Creatorul ei).

Un alt aspect interesant este ca desi apele se agita, iar atmosfera este energica,ceea ce primesti este relaxarea profunda.
 Insa vezi tu, e altfel decat aceea de pe malul lacului, in care pe langa calm primesti si moleseala. Aici mintea se relaxeaza iar trupul slabit se intareste.

In cazul ideal cuvintele te ajuta sa calatoresti cu mintea dincolo de frantura oferita de fotografie, dar ma tem ca semianalfabet cum sunt, n-am sa fiu de mare sprijin in privinta asta.
 Zici uite apa, este un intreg. Dar daca privesti stropii n-ai zice acelasi lucru.
Mirosul lemnului cazut, in diferite faze de descompunere, plantele aromate si raza de soare ce incalzezeste petecul neumbrit, toate astea ajutate de vaporii de apa parfumeaza valea cum nici un alt inlocuitor artificial  n-ar reusi.

Busteanu cazut e punte, iar pietrele stabile trepte.

Nestiind ce-i paradisul, numim astfel locurile pe care le consideram a fi favorabile dezvoltarii anumitor specii de vietuitoare sau/si plante. Consider ca utilizam in mod abuziv termenul din simplu fapt ca nu putem discuta de un paradis autentic cata vreme acesta este destinat doar unor specii, iar altora le este impotriva.
Spre exemplu nu poti zice simultan ca e si paradisul viermilor si al vitei devorate de ele, insa unele pasari se bucura de asa ceva :)).
Apoi acolo unde se simte bine urzica, nu te simti bine tu, mai ales nu la pantalon scurt.
Sunt locuri care bucura ochiul, dar nu si piciorul care tre sa bata drumul pana la ele.
Si aici vreau sa ma opresc cateva momente. Revin la ideea in care e nevoie sa-ti largesti perimetrul in care esti capabil sa te simti bine (zona de confort, cum zic ei).
Ce trebuie sa inveti este sa rupi ochiul si mintea de senzatia de sete, oboseala, foame, caldura, racoare, etc atunci cand treci prin locuri ce merita sa le acorzi atentia. Nu amesteca oboseala cu lipsa de interes.
Mai bine zis, nu te lasa coplesit de io stiu ce jena in talpa, la spate, ori ca esti ud sau altele atunci cand ajungi prin locurile ce doreai sa le vizitezi.
Da iti este foame sau sete, dar asta va trebui sa mai astepte, pentru ca momentan esti preocupat sa admiri ceva cu care te intalnesti o data la cativa ani sau o data in viata, timp in care setea si caldura sau frigul, le ai mereu prin ture.
Deci ganteste si separa ca sa nu pierzi.
Stiu omul care daca l-ai teleporta in anume loc l-ar considera mirific, iar daca trebuie sa parcurga drumul cu propria energie, il vede ca pe un chin. Noteaza, ca locul ramane acelasi, problema e una de perceptie. 

Pe sus prin creasta e inceput de primavara si sunt muguri nedeschisi. Iar pe alocuri muntele e perforat si unele gauri sunt mai usor vizibile decat altele.
Vechi capcane sau ascunzatori ale oamenilor de tot felul dar si locuinta pentru unii si unele animale, ele raman nemiscate , gata sa fie vazute si (re)descoperite.

Pentru o privire de ansamblu care poate fi ori cu scop de orientare ori din dorinta de a admira privelistea, se cere sa mergi pe o stanca, la un loc inalt si deschis.
La drumetie cat si in alpinism sunt cateva treburi comune si de bun simt. Spre exemplu e lesne de inteles ca ce nu iei la tine nu vei folosi.
Dar aici sunt doua mari extreme care ingreuneaza mersul.
Prima este cea a omului inspaimantat ca nu va avea tot ce-i trebuie si se supraincarca. El pe langa faptul ca nu are pregatirea fizica specifica, va cara mai multe haine, alimente, apa si accesorii decat are nevoie. Umbla putin, oboseste repede si il dor toate. Pe de o parte are multa mancare, dar consumand multa energie si manca mult. Cara multa apa , dar transpirand mult va si bea mult. Cu el e tare greu sa duci munca de convingere in care sa-i demonstrezi ca face abuz si ca se cocoseaza carand si merge putin si lent. Iti va demonstra ca poate consuma tot ce transporta.
Insa trebuie sa lucram strategic. Daca esti macau, mananci inainte si dupa tura, iar la umblaturi, mananci doar cat ai nevoie sa misti, nu cat sa-ti umplii stomacu si sa transpiri pe frunte si sub ochi. Organismul se va obisnui si cu mai putin, iar spatele iti va fi recunoscator.
A2a mare categorie este cea a omului care nu ia nici minimul necesar de frica unei poveri prea mari. Daca ploua, nu are ce pune pe el, daca ii este frig, nu mai are inca o haina in plus. Mancarea e putina si de slaba calitate, iar apa ... mereu i se gata repede si apeleaza la bidonul tau.
Frica de a avea o greutate prea mare nu trebuie sa puna stapanire peste ratiune si bun simt. Gandeste-te ca exact cum tie iti pace sa nu cari mult si celuilalt ii place la fel. Iar daca tu ai jumate litru de apa pe care il termini inainte de jumatatea urcarii, sa te gandesti ca cel care a carat un litru, a facut un efort si a vrut sa evite deshidratarea. Nu-i bai ca mergi cu putin daca te descurci cu atat, baiul este cand iti liseste bunul smt si calatoresti usor, apoi abuzezi de efortul si bunavointa partenerilor.
Pe cat de rusinos este sa trebuiasca sa ti se zica asta in ture, pe atat este de necesar, pentru ca altfel mereu vei lua de fraieri coechipierii considerandu-i porteri, dar pe care nici nu trebuie sa-i platesti.
E simplu, cari ai, nu cari nu ai. Daca ai, inseamna ca asa ai vrut, iar daca nu , inseamna ca poti si fara.
Cele mai nasoale treburi is cand aspectele de genul asta sau cele de mai sus vin ca o surpriza  iar modul in care prezinti situatia il constrange pe partener sa cedeze din necesarul ! (nu din excesul) sau de resurse.
Desigur spun asta acum, ca sa reusiti sa evitati astfel de intamplari in munte. Planificarea si comunicarea rezolva lejer micile neajunsuri.
Dar nu uita ca cel mai important este sa ne adaptam la genul asta de activitate si sa apreciem cat mai corect proportiile. Daca doresti o parcurgere rapida atunci e nevoie sa renunti la mai multe accesorii, ramanand doar cu minimul necesar (acest minim difera de la un individ la altu si de la un tip de mediu la altu).
Insa daca parcurgerea ajunge sa cunoasca zone noi si se intinde pe o durata mai mare sau nestiuta de timp, atunci e bine sa ai si cate ceva de rezerva.
Daca alegi sa mergi la munte 3 zile cu rucsac de 20 l e foarte bine, dar asta numai cu conditia ca ce ai in el sa-ti fie suficient.
Iar daca mergi la o drumetie de 2-3 zile cu un rucsac  de 60 l  plin si greu si n-ai nici un fel de echipament tehnic, atunci e bai si lispesc cunostintele de baza. 
Zic si treburile astea pentru ca vei vedea sau poate stii deja, ca ele contribuie la reusita sau esecul unei ture.

O gustare inainte de o etapa de mesterit in lemn, iar apoi treaba incepe.

Mici opriri obisnuiesc sa fac indiferent ca umblu singur sau in echipa. Insa e bine si aici sa gandeasca omul, ca atunci cand se opreste sa se imbrace sau dezbrace sa combine si cu bautul apei sau orientarea. Sa nu se opreasca fiecare separat si tot grupul sa stea sa-l astepte, iar peste o jumate de ora altul sa doreasca sa stea sa ia o gustare, timp in care grupul se uita la el si-l zoreste.

La inceput planificarea este mai greoaie si toate se comunica intr-o maniera oarecum dificila, pentru ca nu stii cum vor reactiona alti membrii. Insa pe masura ce va cunoasteti, comunicarea se simplifica si treburile incep sa mearga snur.

Noaptea cu specialitatile ei, iarasi pasarile si soarecii, insecte si vantul.
A fost o zi lunga ... care s-a prelungit pana dimineata la 2 cand ajung in hamac si inchid ochii.
Din nou trupul pastreaza locatia, dar mintea instant continua calatoria, nu mai tin minte unde si cu ce scop.

Uneori doar dimineata ajung sa vad cum arata locul in care am campat.

Mananci sa poti umbla. Daca mananci mult si prea consistent, nu mai umblii ci iarasi te intinzi.

Insa tot scopul mancarii este sa hraneasca , iar hrairea are in vedere refacerea si alimentarea cu "carbunii" ce mai apoi urmeaza a fi arsi. Ca de fapt ai iesit sa calatoresti si faci tot posibilul sa reusesti asta in conditii optime.
Aici se incheie inca un episod din seria "Drumetind prin Muntii Banatului" ( dupa titlul cartii ).

Ma! Auzi , dar am fost cu Luci si Ionel pe vale de am luat si ceva lemn de cires. Ii iara dinala combinat, rosu cu galben. Si mi-am amintit de baiatul ala ce a facut arc din lemn de cires. Stiu ca se poate, dar ma indoiesc ca ciresul poate scoate un arc mai bun ca alte esente recunoscute in sensul asta. Amu no, probabil ca e treaba de diversitate , apoi aspectul cu siguranta e atragator. Insa miroase tare fain lemnu de cires.