luni, 22 august 2011

Ca un copil



In prima faza am zis sa ne oprim aici, dar era inchis. Asa ca am plecat la padure.



Am gasit pe google earth o creasta, pe care am incercat sa o evit. Evident ca nu-mi dau seama cum am facut de tocmai pe ea am nimerit. Prin desis, fara marcaje si harti, fara repere, nu mai mergi pe unde ti-ai propus, ... asta daca ti-ai propus.
Ei si daca acolo ne-am trezit, bine am facut, inseamna ca pacolo ne e drumul.


Dar pana una alta ajungem la poiana aia faina unde se doarme mai bine ca oriunde. Facem planuri si planuri, insa realitatea e ca nu pot sta mult inr-un singur loc. De fapt nici nu merita. daca umblii vezi mai multe .

In carstul banatean printre lapiezuri cresc tot soiul de arbusti si tufe ce blocheaza aproape complet accesul.
Sunt paduri "mixte", cu arbori mari si impunatori, iar la baza covor de puieti din care iti iasa doar capul.

Poteci, ... doar de animale ici-colo. Apar ca din sesnin , la fel si dispar.

Vegetatia luxurianta pe vai, brusturi, urzici si tufe de mure, ca-n vechime.
Atat is de faine paraiele astea din zonele de deal si munte mic, au un gust placut. Cele din muntii mari si plesuvi is parca mai sarace, mai ca apa de ploaie (sau ca apa pe care o obtii din topirea zapezii).
Tot prin padurile astea mai gasesti si cate-un observator dinasta care pe langa ca-i fain facut si e probabil dorinta oricui (mai ales a celor mici) sa se suie in el, mai e si un bun adapost.
In timp ce cataram ne aminteam de valea Cernei. Chiar ii ziceam lu Vali - No ma, ca amu iti iei si portia de Herculane. Pe margine, abia aveam loc sa punem piciorul, in dreapta rapa, in stanga impenetrabil.
Multa munca de maceta si se transpira cand tre sa te contorsionezi ca sa incapi prin, peste, pe sub si printre crengi, tufe, trunchiuri si bolovani.




Cand ieseam la "lumina" ne lasam patrunsi de minunatia salbatia a locului.

Apa se termina, soarele nu. Stanca fierbinte, spinii, bolovanii instabili, e mai mult decat o plimbare. Cateodata am impresia ca-i o lupta.

Trebuie sa ramai atent." Padurea nu-i loc de joaca." Ce-a mai mica greseala si ti-ai zdrobit piciorul, scos ochiul sau ai murit in urma impactului cu solul.

Insa sti cum ii, daca nu te bagi, nu vezi nimic. Te bagi, dar fi cu bagare de seama, nu dormii.
Am gasit o dihanie de aven cu intrarea (diametrul) de cel putin 12 m. Este atat de imboschetarit acolo si atat de abrupt ca nu l-am vazut decat cand eram la 5-6 m de el. Probabilitatea sa nu se stie de el e mare. De fapt chiar m-am bucurat ca n-am coborat cativa metrii mai in dreapta ca dadeam in el.

Vizuine, urme, resturi, oase, nu le vad altfel. Adevarul e ca dupa ture dinastea, cam orice padure in care nu tre sa pun mana pe jos ca sa nu alunec, in care am loc sa pun piciorul fara sa ocolesc ceva tot la 2 pasi, mi se pare foarte accesibila. Si peste tot vad numa poteci :)) .

De fapt majoritatea turelor de genul asta sunt cel putin la fel de intense ca escaladearea unor varfuri dificile pe timp de iarna.

Aici nu ai frig extrem ci caldura. Lipsa apei se pastreaza. In loc de avalanse ai bolovanii si trunchiurile ce te pot strivi. In loc de crevase ai rape si avene.

In loc de mersul greoi in zapada ai "impiedicaturile" si strecuratul prin tufe.

Miza nu e varful, ci parcurgerea, calatoria. Si de ce nu, descoperirea de locuri si lucruri noi, atat in natura cat si in tine.

Cand iti exersezi rabdarea si tensionezi conditia fizica dincolo de normal, mintea descopera noi dimensiuni. Aici e psihologic. Aici trebuie sa inveti sa vezi frumosul din jurul tau dincolo de oboseala si disconfortul deplasarii.

Si in timp iti dezvolti capacitatea de a transpune experienta si-n restul situatiilor de zi cu zi.

"Ce rost are o calatorie, orice calatorie, daca nu rezoneaza si-n interior ?"

Un comentariu:

dodoGforce spunea...

profund mestere .... experientele tale ne transpun si pe noi cei care citim in acea lume pe care o descoperi pentru noi ... Multumesc